30 / 07 / 2021


SARS-COV ucide! La fel, și lipsa de omenie din spitalele brăilene!

Mama mea a murit cu zile pe un pat de spital, aici, în Brăila, din cauza infecției cu SARS Cov…

De redactia , in Actualitate , at 10/12/2020

Mama mea a murit cu zile pe un pat de spital, aici, în Brăila, din cauza infecției cu SARS Cov 2, virusul fiind contactat tot în spital! A murit SINGURĂ, SPERIATĂ cu un puternic sentiment de ABANDON din partea semenilor, inclusiv din partea noastră, a familiei, dar mai ales din partea celor care ar fi trebuit să o îngrijească acolo, în spital, și să o protejeze de cumplita boală. Dacă noi, ca familie, am avut “scuza” că protocolul de sănătate publică ne-a interzis să avem contact direct cu ea, singura legătură rămânând telefonul mobil pe care l-a avut lângă ea până în ultimele clipe, cei din spital nu știu ce scuză au. Mama mea se trata de 18 ani de o boală autoimună care presupunea internarea la intervale regulate de timp. De frică să nu se infecteze cu noul virus a amânat cât a putut momentul prezentării la spital, îndurând dureri groaznice. Când nu a mai putut suporta, a acceptat să o ducem la spital. Acolo a fost automat testată pentru SARS COV 2, iar rezultatul a fost negativ. A stat în zona de triaj timp de aproape o săptămână răstimp în care a primit tratamentul de care avea nevoie. A respectat toate regulile sanitare de protecție: purtatul măștii, spălat pe mâni, igienizat cu substanțe biocide tot ce urma să atingă etc. În zadar, însă: când medicul ei curant a anunțat-o că este mulțumit de evoluția ei de după tratamentul pentru care venise în spital și că se gândește serios să o externeze, a venit cumplita veste că a contactat Virusul. Si din acest moment, lucrurile au luat-o complet razna. În mai puțin de o săptămână starea ei s-a deteriorat continuu, ajungând să se lupte pentru fiecare gură de aer pe care o putea trage în piept. Fiecare respirație devenise un chin, o luptă în care simțea că nu are șanse de izbândă. Așa că ne-a spus-o direct: mamă, eu de aici nu mai scap! Disperați am mers la spitalul unde era internată să încercăm să discutăm cu personal medical care să ne spună în ce măsură temerile ei erau întemeiate. Asta după ce în prealabil am încercat în zadar să aflăm aceste informații la numerele de telefon puse la dispoziția aparținătorilor pentru a se putea interesa de starea de sănătate a pacienților confirmați cu COVID. O singură dată a răspuns o femeie sictirită care mi-a spus să revin după ora 14.00 când coboară de pe secție asistentele și mi-a închis telefonul în nas. Așa că am alergat într-un suflet direct la spital. Am primit de fiecare dată vești neutre: este conștientă, cooperantă, are saturația de oxigen în sânge de peste 90 de unități, nu este intubată, nu este la terapie intensivă. Deci, starea ei nu este atât de gravă încât să necesite manevre medicale invazive, m-am gândit. Așa că m-am agățat cu speranță și optimism de fiecare cuvânt pe care cadrele medicale mi le transmiteau printr-un geam întredeschis al secției COVID din zona roșie a spitalului. În ziua fatidică însă, mama nu a mai răspuns deloc la telefonul mobil. Așa că am bătut într-un suflet drumul spre spital, unde am aflat că mama murise puțin după miezul nopții. La mai bine de 12 ore de la deces nu mă contactase nimeni să mă anunțe! La fel cum nimeni nu m-a anunțat că al doilea test COVID fusese pozitiv în cazul ei. Nu avusese nimeni bunăvoința să se uite în telefonul ei și să sune la ultimul număr de la care se inițiaseră apeluri. “Aveam de gând să vă sunăm după ce ne mai linișteam aici, că avem foarte mulți bolnavi pe secție și foarte multe decese”, a venit scuza prin fereastra întredeschisă. A urmat calvarul birocratic cu obținerea actelor necesare înhumării. Apropos, știați că pentru a putea scoate corpul de la morgă trebuie să achiți o taxă de eliberare a decedatului în cuantum de 200 lei?
De ce vă povestesc toate astea? In primul rând să vă conving că nu e de glumă cu acest virus: poți efectiv să mori cu zile. Mai grav, poți să-l contactezi chiar în spitalul unde ai venit să te tratezi pentru o cu totul altă boală!
În al doilea rând, mi-aș dori măcar să intuiți cam cât de traumatizantă poate fi pentru un pacient lupta cu virusul în formele grave ale bolii: un neputincios rupt de familie, imobilizat pe un pat de spital cu sondă urinară și pamperși, iar fiecare respirație – un efort supraomenesc. La acestea se adaugă, din nefericire, lipsa totală de omenie, respect și empatie, ba chiar indiferența personalului din spital. În nefericita mea experiență despre care vă povestesc m-am lovit de oameni care mi-au lăsat impresia că manifestă mai multă grijă față de câinele sau pisica din fața blocului decât față de suferinzii de pe patul de spital. Ca o paranteză, nu înțeleg ce-o fi așa de greu să faci un callcenter FUNCȚIONAL special pentru familiile pacienților cu COVID unde aparținătorii pot afla informații despre cei dragi, pentru a-i scuti de chinul incertitudinii și al gândurilor negre.
Ne vom face bine vreodată? DA, însă numai după ce familiile pacienților vor avea curajul să spună în public ororile la care ei și cei dragi lor sunt supuși în relația cu personalul din spitalele din Brăila. Mai mult, să facă pasul și să dea în judecată, atenție! unitatea spitalicească pentru malpraxis. Se pune astfel în mișcare un mecanism de autocorecție: unitatea medicală în culpă va fi obligată să recupereze acești bani, bineînțeles, în urma unor anchete interne, de la propriii salariați găsiți vinovați. Abia când aceștia din urmă vor constata că, într-adevăr, comportamentul lor are repercusiuni directe în propriul buzunar, salariații din sistem vor deveni mai conștienți în raport cu propriul comportament. Altfel, ne vom bălăci în continuare într-o mocirlă socială în care șansa la viață a unui om este direct proporțională cu nivelul de influență al celui care “intervine” cu un telefon binevoitor în favoarea pacientului.

Comentarii


Lasă un răspuns


Adresa ta de email nu va fi publicată.

%d blogeri au apreciat: