21 / 09 / 2021


Doamnei diriginte, cu respect şi dragoste

În fiecare an, la mijloc de octombrie, mă gândesc la ea, diriginta mea din şcoala generală, profesoara de fizică Tudor…

De redactia , in Actualitate , at 15/10/2020

În fiecare an, la mijloc de octombrie, mă gândesc la ea, diriginta mea din şcoala generală, profesoara de fizică Tudor Paraschiva. În octombrie acesta, mai mult ca oricând. Atâtea discuţii aprinse despre educaţie, atâtea sfaturi, atâtea critici, atâtea semnale de alarmă şi probleme… probabil acesta este motivul pentru care, de câteva zile, mă tot întorc în timp încercând să înţeleg, la rece, fără patos şi fără mânie, cum de am lăsat şcoala românească să ajungă în starea asta, atât de critică. Şi nu, nu la învăţământul online la care ne-a obligat Covid mă refer, el doar a ridicat capacul pus cu indiferenţă şi nepăsare peste un sistem deja aflat în colaps. Mă refer la toate celelalte mii de probleme, pe care ani de zile le-am ignorat, aşteptând să se rezolve de la sine sau să le rezolve alţii. Într-un sistem sănătos, şcoala online ar fi fost doar o experienţă. La noi, aproape a generat o revoluţie. A deschis Cutia Pandorei. Ceea ce nu e chiar aşa de grav. Acum chiar nu mai putem spune că n-am văzut, n-am crezut, n-am ştiut de toate relele acestea. În plus, mai e ceva de învăţat din legenda Pandorei, şi anume că întotdeauna, undeva, pe fundul oricărei cutii oricât de brutal deşertate, rămâne SPERANŢA. Iar speranţa pentru mine, se pare, involuntar, înseamnă dascăli precum diriginta din şcoala generală. Oameni care îşi fac meseria cu dăruire, vocaţie şi respect.
Pe diriginta mea, de exemplu, şcoala online ar fi provocat-o. Nu s-ar fi sfiit să-şi facă orele cu un batalion de neamuri în spatele nostru, ba chiar, aşa cum o ştiu, şi prin ecran ar fi scos mâna şi ne-ar fi mângâiat urechiuşele dacă am fi bătut câmpii sau am fi sărit calul. Şi nici pe neamuri nu s-ar fi reţinut să le pună la punct, dacă ar fi întrecut măsura. Pentru că diriginta mea, mai presus de orice, era corectă, demnă, stăpână pe ea, dedicată meseriei, pe care o făcea cu respect pentru ştiinţă şi copii. Respect! Acesta cred că este cel mai important cuvânt şi cea mai importantă atitudine pe care am învăţat-o de la ea. Oferea şi impunea respect şi nu rata nicio ocazie să ne înveţe asta. Să oferim şi să impunem. Respectul, spunea ea, nu se cere, se câştigă. Şi se câştigă prin ceea ce eşti şi faci. Trei ani de zile ne-a pisat cu chestia asta. Ne-a învăţat, în orele de dirigenţie, de la cum se urcă şi coboară din autobuz sau cum se dă bineţe pe stradă, cine, cum salută şi pe cine, şi până la cum trebuie să se ia deciziile importante într-o familie, cum să chetuieşti banul cu chibzuinţă, dar mai ales cum să-l obţii. Ne-a îndoctrinat pur şi simplu cu ideea că indiferent ce meserie îţi alegi, cel mai important este s-o faci cu dragoste şi (iarăşi) cu respect pentru tine şi pentru cei în slujba cărora te pui. În tabere făcea militărie cu noi, de la curăţat cartofi, la ordonat lucrurile şi obiectele personale, la îngrijit plantele… nimic nu rata. Iar noi eram disperaţi să avem note mari, pentru că aceasta era măsura etalon după care se făcea trierea, cine merge, cine nu. O vară fără tabără cu diriga era o vară ratată. Dragostea şi (iarăşi) respectul pentru munte, pentru natură, senzaţia de libertate totală din faţa mării ori plăcerea de a chiui în mijlocul pădurii până nu îţi mai auzi ecoul, tot de la ea le-am învăţat. Şi despre bun simţ, feminitate, eleganţă, independenţă, Dumnezeu, iubire, drepturi şi îndatoriri, onoare… un izvor nesecat de educaţie, o permanentă lecţie de viaţă.
Adică exact ce îi lipseşte, la modul teoretic şi general, şcolii româneşti de astăzi. Pentru că, sunt convinsă, ancore de decenţă şi dăruire profesională sunt în corpul profesoral. Doar că, cel mai probabil, dascălii de genul acesta sunt fie prea modeşti, fie prea sătui de ceea ce se întâmplă în jurul lor şi au ales să se refugieze în copii şi clasă.
Dar, pentru că, aşa cum am fost învăţată eu în şcoala generală, respectul nu se cere, la final vă provoc: în comentariile acestui editorial veniţi cu poveşti despre dascălii care vă educă astăzi copiii. Mulţumiţi-le public, scoateţi-i din anonimat. Ei sunt cei care dau valoare legendei şi confirmă că, oricât de jos ar fi ceva sau cineva, speranţă există!
Cât despre diriginta mea, nu mai ştiu nimic de ani de zile. Îmi doresc şi sper să fie bine, sănătoasă. Doamnă dirigintă, vă îmbrăţişez! Şi pentru că ieri a fost ziua dumneavoastă, vă urez: La mulţi şi fericiţi ani!

Comentarii


Lasă un răspuns


Adresa ta de email nu va fi publicată.

%d blogeri au apreciat: